De fapt, această claritate depășește joaca propriu-zisă și servește mai departe atmosferei și poveștii. În Talos nu te poți pierde, toate informațiile care ajută gameplay-ul sunt perfect vizibile, oarecum obsedant de bine structurate. Locurile prin care te plimbi sunt toate scăldate de soare, idilice, liniștite. Metafore. Puzzle-urile respectând parcă aceste calități. Când am adus în discuție lentoarea lor nu mă refeream la faptul că durează mult până le rezolvi, sau la faptul că ne deplasăm încet, din contră, putem alerga fără probleme cu vreo 45 de kilometri la oră (în stilul androizilor din Eu Robotul – filmul) și atinge granițele opuse ale universului dat în doar câteva minute. Nu. Mă refeream la faptul că foarte puține soluții cer acțiuni contra timp. Motiv pentru care pot recomanda jocul aproape oricui, pentru că sunt convins că nu va frustra. Producătorii au ținut ca toate „nivelurile” să fie în așa fel create încât să nu ne blocheze în mijlocul puzzle-urilor (muncă de oameni nebuni) și chiar dacă se întâmplă, au avut grijă să integreze și să dea sens până și butonului de reset. Nu în ultimul rând, au rezolvat problema liniarității (din nou, dacă-l comparăm cu Portal), pentru că nu te obligă în niciun moment să ataci puzzle-urile într-o anumită ordine. Ba mai mult, au și colorat sigiliile în funcție de dificultate. Cele verzi se obțin de obicei în urma a doar două-trei experimente, poate chiar direct, cele galbene sunt mai complexe și mai pretențioase, în timp ce cele roșii nici măcar nu pot fi completate până nu deblocăm anumite extra obiecte ajutătoare (oare?). Lângă toate acestea mult mai rare sunt sigiliile în formă de stea, care cer mereu rezolvări demente, sau foarte puțin evidente. Nu de puține ori am privit la o stea printr-un gard, dar nu am putut-o ajunge. În timp ce în multe niveluri nici măcar nu am descoperit unde sunt. La intrare, ai desenat pe o pancartă câte trebuie să găsești… încă le căutăm.

Acum, poate vă întrebați, cum au reușit producătorii să implementeze o poveste într-un joc atât de… sec… în care nu faci altceva decât să rezolvi puzzle-uri. Asta m-am întrebat și eu înainte să-l pornesc, de fapt, a fost lucrul care m-a împins să-l încerc și… am fost răsplătit. Peste tot prin hub-urile care-ți dau acces către puzzle-uri găsești terminale care-ți servesc bucăți de informație despre ce s-a întâmplat cu cercetătorii care au creat tot ce vezi în jurul tău, despre Elohim, despre tine, despre viață. Pare-se că arhivele au fost corupte, dar Inteligența Artificială (AI-ul) care te ajută de fiecare dată când accesezi calculatoarele încearcă și reușește să recupereze din ce în ce mai multe fișiere. Jocul este jumătate puzzle jumătate carte interactivă (o nuvelă vizuală, dacă vreți) și cu cât oferiți mai mult timp părții cu numărul doi, cu atât va deveni mai interesant. Nu e suficient doar să citiți ce spun jurnalele, textele și studiile găsite: pentru un impact total, trebuie să vă faceți timp să și rumegați ce întreabă și ce vor să spună, să încercați să veniți cu răspunsuri la dilemele prezentate.

Story-ul se desfășoară pe trei planuri, unul fizic, real, în care se regăsește androidul – în care ne regăsim noi, de fapt, pentru că e ușor să ne identificăm cu el, datorită camerei la persoana întâi – unul scriptic, istoric, cel al textelor descoperite, povestea cercetătorilor și unul metafizic, invizibil, al lui Elohim și al AI-ului. Dacă ingeniozitatea puzzle-urilor plasează Talos (discutabil) sub Portal, din punct de vedere al poveștii, dar mai ales al mesajelor și întrebărilor pe care le transmite, titlul este la ani lumină. Felul în care producătorii au reușit să întrepătrundă și să dea valoare tuturor planurilor cu ajutorul celorlalte este, din loc în loc, incredibil și aproape m-a convins să dau jocului un zece. Suntem întrebați la un moment dat (de exemplu și indirect) de către AI, când putem considera că un robot a devenit o persoană? În momentul în care a ajuns să gândească și să învețe? Să aibă propriile lui idei și păreri? În momentul în care dezvoltă o conștiință? Bine, bine, atunci putem merge mai departe și putem spune că are suflet? Dacă răspunsul e da, ce înseamnă pentru noi ca oameni? Se întreabă cercetătorii două terminale mai încolo. Dacă printăm acum un om (căutați pe internet după „organ printing”, o să fiți surprinși) și reușim să-l aducem la viață, această persoană primește automat și un suflet? Dacă răspunsul e da, unde aruncăm religia? Cine suntem noi, care e rostul nostru, chiar există alte planuri existențiale? Dacă am avea puterea de a calcula și de a înțelege toate relațiile fizice și chimice ale unui corp și creier, dar și al mediului înconjurător, am putea prezice cu exactitate ce va gândi sau face o persoană?
Vreau să ofer și un exemplu mai pământesc, după care închei. Undeva spre sfârșitul jocului ajunsesem să-mi pierd răbdarea, să simt finalul și să-l… râvnesc. Sau cel puțin așa credeam, până am realizat că producătorii au aliniat dinadins 4-5 puzzle-uri plictisitoare, doar pentru a puncta ceva. Pentru a sublinia încă o fațetă a ceea ce înseamnă să fii om. Lejeritatea cu care au creat și expus este impresionantă. E clar că cei care au dezvoltat storyline-ul au obsedat și au citit foarte mult despre. Dar și că au stat lipiți de programatori și de designer-ii de nivel. Dacă am înțeles bine, Croteam au angajat, special pentru acest proiect, oameni capabili. Probabil că au realizat că poate fi mult mai mult decât ce și-au imaginat inițial, dar și că nu-l pot duce acolo de unii singuri. Respect!