Cât despre realizarea tehnică, W:TNO se bazează pe motorul grafic id Tech 5, capabil de performanţe notabile – atunci când funcţionează. Profunzimea culorilor, animaţiile incredibile şi texturile detaliate sprijină tendinţele imagisticii curate, dominată de un roşu-Tarantino. Wolfenstein este mai mult decât un FPS, lucru evident după primul coridor burduşit cu soldaţi SS acoperiţi cu armură neagră, ce sunt trimişi în toate direcţiile folosind armele din dotare: concentrat exclusiv pe single player, dedicat unui public de jucători maturi şi conştient de cultura pop din sistemul circulator, The New Order ridică miza inserând noi mecanici în ecuaţia gameplay-ului, altfel mândru de valorile conservatoare.

Redus la absurd, Wolfenstein se rezumă la parcurgerea unor niveluri-coridor extrem de aspectuoase, burduşite cu inamici prea puţin inteligenţi. AI-ul slăbuţ nu reuşeşte niciodată să te surprindă, deşi compensează prin puterea atacurilor şi rezistenţă. Mi-am adus aminte cu drag de momentele frenetice din Doom 2, de plăcerea exploziei provocată de acţiunea adrenalinogenă. Totuşi, campania oferă suficientă adâncime, datorită introducerii celor două parcursuri paralele, dictate de alegerea dintre Fergus sau Reid, cu toate că deznodământul este similar. Dialogurile cu personajele secundare conduc spre iniţierea următoarei misiuni, fixând detalii importante ale naraţiunii şi ilustrând din ce în ce mai clar universul sadic al anilor ’60.

Cel puţin trei episoade din The New Order mi-au rămas bătute în cuie pe tavanul minţii: infiltrarea în lagăr, nivelul subacvatic şi excursia pe lună – da, naziştii şi-au însuşit inclusiv praful de pe lună. Arsenalul futurist include o armă laser configurabilă, cu ajutorul căreia pot fi decupate porţiuni metalice din mediul înconjurător, piesă esenţială în cadrul misiunii lunare. În restul contactelor cu roboţii şi mutanţii generalului Strasse, tot armele de asalt au rămas principalele scule pentru meşterit găuri în brutele extremiste. O, credeţi-mă când vă spun că veţi avea suficiente ocazii de ciuruială, augmentate de posibilitatea cinstitului şi îndrăgitului gun akimbo – fiindcă între două mitraliere nu te plouă niciodată!

Povestea se extinde şi sub forma unor materiale scrise ori înregistrări răspândite prin diferite cotloane, unele de-a dreptul înduioşătoare şi pline de sensibilitate, dihotomie care mă frământă dacă pun în balanţă gameplay-ul compus din pac! pac! bang! şi perspectiva libertăţii anulate, îngenuncherea spiritului uman. Parcă Wolfenstein insistă asupra conceptului clasic de JOC, de producţie completă, aşa cum eram obişnuiţi în epoca de glorie Deus Ex – Half-Life – Anachronox. Aşadar, în ciuda structurii turnate în matriţa celor mai simple şi cunoscute mecanici FPS (medpacks, comori, zone secrete) W:TNO devine un titlu absolut original în rândul producţiilor dezvoltate în ultimii ani. La naiba, cei de la Machine Games au introdus până şi o zonă secretă inspirată din Wolfenstein 3D, cu tot cu grafica anilor 1992!

Sunt conştient de redundanţa acestui review şi de momentul târziu în care a sosit, dar consider că îşi justifică prezenţa nu pentru caracterul de pseudo-recenzie, ci prin cele câteva idei trimise în direcţia unor detalii de design reintroduse odată cu Wolfenstein: The New Order în genul first person shooter, cale străbătută recent de Bioshock Infinite. Nota finală cumulează singurele mele gesturi la adresa iniţiativei Machine Games şi Bethesda: aplauze sincere şi un thumbs-up nostalgic.