Dacă la începuturile seriei cumpăram (de la taraba din piață) Call of Duty pentru campania solo, multiplayer-ul fiind văzut ca un fel de obiectiv secundar, lucrurile au ajuns să stea exact invers în zilele noastre. Noii fani CoD văd campania ca pe un fel de bonus – patru pauze a cate maximum o ora între meciuri dominate de disperați cu abțibilduri TwitchTV lipite pe frunte, o droaie de trișori si o mână de n00bi care n-au știut în ce se bagă.

Din fericire, există speranță și pentru cei care caută doar distracție, cu condiția să o facă în compania unui grup de prieteni. Altfel, nu cred că aș fi petrecut mii de ore în Blackout (Black Ops 4), Warzone și multiplayer-ul din Modern Warfare, primul fiind cel mai distractiv battle-royale pe care l-am jucat vreodată.

Cu (noul) Call of Duty Modern Warfare 2, cei de la Infinity Ward au dat de înțeles că încearcă să echilibreze puțin balanța. Dacă ar fi făcut-o în gura mare, probabil că i-ar fi convins din start pe adepții campaniilor solo să creadă ca-și merită toți banii – între 70 și chiar peste 100 de euro, în funcție de platforma și versiunea aleasă.

Oricât ai da, însă, să nu te aștepți la mai mult de șase ore de pac-pac (și furișat!) de-a lungul campaniei, care este aceeași pentru toți. În apărarea celor de la Infinity Ward și Activision, ea este, totuși, mai lunguță decât mă așteptam, dovedind că un ciclu de producție mai lung poate face minuni. Și este cel puțin la nivelul celei din Modern Warfare (2019), oferind inclusiv un dram de rejucabilitate, prin prisma alegerilor pe care le poți face în câteva situații. Decizii, decizii…

La polul opus, fanii CoD care visează, merg și se întorc de la școală doar în scheme multiplayer, Modern Warfare 2 s-ar putea să fie tot ce și-au dorit. Cu o schemă în minus.

Dar poate cel mai mare merit al lui Call of Duty Modern Warfare 2 este că a reușit cumva să mă scoată din letargia gameristică în care băltesc de ceva vreme și, desi nu am încă acces la un PC (unul pur și simplu, darămite de gaming), am avut ocazia să urmăresc un prieten jucându-i campania, cu o săptămână mai devreme. Avantajul unei precomenzi date din greșeală, într-o perioadă când și-l permitea.

Așadar, impresii, păreri. A aruncat Gabriel o sută de euro? Aflați în cel mai nou episod al serialului…

Teroare infinită

Fără cine știe ce legătură cu campania din 2019, Task Force 141 dansează tot în sfera eternului și fascinantului război împotriva terorii, iar echipa de nădeje este compusă din personaje reprezentative pentru serie, precum căpitanul John Price, sergentul Kyle “Gaz” Garrick, Simon “Ghost” Riley și John “Soap” MacTavish, cărora li se alătură colonelul Alejandro Vargas din forțele speciale mexicane, pentru simplul motiv că războiul împotriva drogurilor se pupă de minune cu cel împotriva terorii.

Campania include asalturi în larg cu momente de luptă subacvatică, asalturi explozive în care ești pus să tragi în tot ce mișcă de la sol și din aer, dar și misiuni mai degrabă specifice unor serii precum Splinter Cell sau Uncharted. Sau… ăăă, The Last of Us? Trebuie să apreciez, totuși, îndrăzneala celor de la Infinity Ward de a încerca lucruri noi, chiar dacă adesea sunt executate bine numai până la un punct, de parcă cineva le-a tăiat brusc bugetul sau elanul. Uneori, slab. Alteori, mai puțin inspirat. Sau cringe, pur și simplu.

Poate cel mai bun exemplu de noutate nu tocmai bine executată este misiunea Violence and Timing, o copie nereușită a unei misiuni emblematice pentru Uncharted 4, care începe cu Gaz atârnând cu capul în jos dintr-un elicopter, la nivelul indicatoarelor de pe marginea șoselei. În continuare, el trebuie să se ia la trântă de unul singur cu un imens convoi militar aflat în mișcare, sărind de la un vehicul la altul și preluând controlul acestora mai ceva ca în GTA – scoțând șoferii pe ușă sau prin geam, ieșind la nevoie pe jumătate în afara cabinei ca să împuște zecile de alți dușmani care încearcă să-i pună mine la roate și gloanțe în banchetă, și tot așa, până când realizezi că ai trimis la fier vechi o divizie întreagă.

Din fericire pentru Gaz, convoiul se deplasează lent, iar inteligența inamicilor n-o depășește cu mult pe cea a unui cartof, dacă un cartof ar putea trage cu un AK-47. Și ar fi fost în regulă, dacă n-ar fi inutil de lungă.