[Acest articol îi aparține lui Octav Scutariu și este înscris pentru concursul "Trimite-ne Un Articol și Poți Câștiga Revista NEXT LEVEL"]

Îmi aduc aminte și acum că m-am dus la o sală de jocuri din oraș, un loc plin de farmece și misticism pixelat unde, printre altele, se mai vindeau și CD-uri (da, pe atunci era un motiv de mândrie chiar și să ai o unitate care să citească CD-uri). În acele momente am observat niște copii foarte încântați că puseseră mâna pe GTA III și aveau ocazia să-l încerce.

Eram cu toții hipnotizați de ceea ce vedeam în fața ochilor. Nu cred că am mai văzut vreodată o asemenea reacție la apariția unui joc – nici măcar atunci când prieteni de-ai mei așteptau lansarea unui nou titlu din seria Diablo.

Cred că reacțiile au coincis cu revoluția pe care Rockstar tocmai o pornise, în frinte cu un joc de acțiune 3rd person, în care explorai orașul și aveai o sumedenie de activități prin care să-ți pierzi timpul în timpul și în afara misiunilor din poveste. La fel cum FPS-urile anilor 1990s erau „clone de DOOM„, în acea perioadă nu era deloc neobișnuit să auzi despre jocuri open-world că sunt încadrate în genul „Grand Theft Auto”.

Eram prin clasa a 4-a atunci când am avut parte de acest moment unic de bucurie euforică. Dar istoria mea cu seria a avut începuturi mai vremelnice. După ce am primit primul calculator prin clasa a 2-a, am jucat GTA 1 și 2. Am petrecut ceva mai mult timp alături de primul pentru că era singurul care rula fără probleme pe sistemul meu – prin urmare, eram nevoit să joc GTA 2 doar „la sală” sau atunci când mergeam în vizită la prieteni.