REVIEW: DISCO ELYSIUM

Înainte de toate, aș vrea să clarific faptul că textul de față nu este o recenzie propriu-zisă. Luați-l ca pe un soi de addendum mai mult sau mai puțin structurat, care completează analiza excelentă a lui Adi. 

O dată la câțiva ani, apare câte un produs media care mă marchează atât de puternic încât ajunge să-mi domine viața. Acum zece ani am descoperit “The Sopranos”. În 2015, îmi începeam fiecare zi ascultând “To Pimp a Butterfly” al lui Kendrick Lamar și o încheiam cu serialul “The Americans”.  Din octombrie 2019 încoace, de când am primit mult-așteptatul mail de lansare de la Steam (nu-l ascultați pe răutăciosul de Adi, contul meu de Filelist e rezervat exclusiv jocurilor de la EA), “Disco Elysium” s-a alăturat listei mele de obsesii incurabile.

Îmi este foarte dificil să elaborez într-un mod coerent și disciplinat de ce “Disco Elysium” este o capodoperă, chiar și după 40 de ore de joc și două luni în care am avut timp să-l rumeg. Spre deosebire de majoritatea jocurilor, care sunt relativ ușor de deconstruit în componentele lor principale pentru a fi analizate mecanic și “la rece”, “Disco Elysium” este singurul care se apropie de perfecțiune. Să ne înțelegem: nu este lipsit de defecte precum timpii de încărcare. Însă până și această problemă a fost rezolvată între timp de un patch. OK, ADI?? Însă dacă te referi la “Disco Elysium” ca la un întreg, efectiv nu ai ce să-i reproșezi.

Motivul real care face acest joc greu de privit cu un ochi critic este că nu avem niciun alt punct de referință din trecut. Cu siguranță nu sunt nici primul și nici ultimul om care o să declare cu mâna pe inimă că nu a mai jucat niciodată ceva ca “Disco Elysium”. 

Leave a Reply